ȘI PIATRA POATE SĂ VORBEASCĂ, NU-I AȘA?
Imaginați-vă cât de dificil trebuie să îi fi fost pietrarului preistoric până să-și dea seama cum să cioplească în piatră, sau, mă rog, să spargă bucăți din ea. Familia lui probabil credea că își pierduse mințile, sau probabil i-a fost foarte foame…A spart, a cioplit, a șlefuit, a cizelat…s-a cizelat, s-a deșteptat și a realizat că meșteșugul lui se măsoară în raport cu lumea reală, în care valorile trebuie renegociate permanent pentru a fi utile. A fost momentul în care munca brută s-a transformat în meșteșug și pe cât de complex devenea cu timpul, cu atât era mai puțin retoric, mai puțin idilic, dacă vreți, sau necioplit, în orice caz diferit față de cum se vede din afară… La pietrarul meu nu este vorba doar de un aspect tehnic ,îndemânarea devenită măiestrie, ci și de o formă de inteligență practică, meșteșugul reușind să șteargă granițele dintre minte și mână, dintre gândire și acțiune, iar competența, abilitatea intelectuală a meșterului devenit cioplitor în piatră se exprimă în performanța faptică, palpabilă, iar activitatea practică este în sine o formă de gândire. S-a rafinat, s-a deșteptat și a devenit conștient de faptul că măiestria înseamnă a da valoare muncii sale. Mai mult, a înțeles că valoarea muncii este independentă de cel ce beneficiază efectiv de rezultatul muncii. Demnitatea si valoarea timpului muncii meșterului sunt independente de condiția socială și istorică în care se desfășoară. Mă gândesc cât timp i-o fi luat până să-și dea seama că-și poate face unelte, arme sau obiecte care să-i înfrumusețeze spațiul. Și n-a trecut mult până să realizeze că le poate folosi ca troc, ca mijloc de schimb pentru a-și îmbunătăți viața. Poate pietrarul preistoric de care vă vorbesc a abandonat cioplirea pietrei și s-a reorientat spre negoțul cu obiecte lucrate din piatră. Sigur familia lui nu a mai suferit niciodată de foame… Fundamental, nimic nu s-a schimbat între timp. Cioplirea pietrei, prin însăși natura sa, îmbrățișează abilități artistice, rezistență fizică și un ochi atent pentru echilibru, proporție, formă și asamblare. Sunt multe de gândit legat de îndeletnicirea a da formă pietrei și, indiferent dacă este o carieră sau un hobby, poate fi o aventură plină de satisfacții. Cioplitul pietrei este arta de a spune o poveste într-un bloc de piatră naturală. Cioplitorul descoperă imaginea care a fost acoperită de secole în elementele naturale ale pietrei. Cu ajutorul uneltelor, cioplitorul își începe călătoria în această aventură dificilă și complicată, dezvăluind imaginile misterioase comprimate de timp în mijlocul siliciului, cuarțului, feldspatului care dau formă rocii naturale… sculptura în piatră nu poate fi niciodată înlocuită complet , deoarece acțiunea de a crea o imagine din piatră simplă este magică. Sunt tot atâtea motive, se presupune, pentru a ciopli piatra câte există pentru orice oferă posibilitatea de exprimare artistică, de a genera un venit, de a îndeplini o misiune, de a satisface o înclinație, un hobby. Cu siguranță, deoarece cioplirea pietrei este cea mai veche meserie calificată, sculptura în piatră este cel mai probabil cea mai veche formă de artă tridimensională. N-am spus-o eu, au spus-o alții. Se spune că sculptura în piatră se vinde cam la aceeași rată ca poezia. A da formă pietrei necesită multe abilități. Iar sculptura în piatră necesită un simț cognitiv al proporției, al echilibrului , abilitatea de a interpreta posibilitățile și limitările unei anumite pietre, dar și cunoștințe tehnice în folosirea utilajelor. Sunt Tutovan, Marius Tutovan si sunt dependent de piatră. Mie nu-mi rămâne de acum încolo decât să vă fac să vedeți prin ochii mei, prin mâinile mele, prin bucuria mea, prin deznădejdea mea ce însemnă să lucrezi cu piatra. Suntem pe același plan…câteodată câștigă unul, altădată celălalt. De aceea, pentru mine, piatra e valoroasă prin excelență.
